Bulimia este o tulburare psihologică recunoscută de aproximativ treizeci de ani. Pentru tratarea acesteia au fost propuse mai multe tratamente validate empiric. Prin urmare, te invităm să parcurgi articolul, pentru a lua la cunoștințe ce este de fapt bulimia și cum o putem trata fără factori de risc pentru organism.
Iată ce poți găsi util în acest articol:
1. Definiția bulimiei
2. Tipologii
3. Epidemiologie
4. Dezvoltarea bulimiei
5. Menținerea bulimiei
6. Bulimia şi reglarea emoţiilor
7. Terapiile validate empiric
1. Definiţia bulimiei
Bulimia este o tulburare a comportamentelor alimentare (TCA). Ea se manifestă prin episoade recurente de hiperfagie însoţite de un sentiment de pierdere a controlului asupra alimentaţiei. La fel ca şi în cazul anorexiei mentale, persoana prezintă comportamente neadaptate de control al alimentaţiei sale, al greutăţii şi al corpului său, care o conduc spre o alterare semnificativă a sănătăţii sale fizice, a confortului său psihic şi a capacităţii sale de adaptare la mediu, fără ca o afecţiune medicală sau o altă tulburare psihologică să explice această situaţie (Fairburn el al., 2003). Greutatea şi silueta determină în mod exagerat stima de sine a persoanei care suferă din aceste motive. Crizele de bulimie sunt asociate unor comportamente compensatorii pentru prevenirea oricărei creşteri în greutate: perioade de restricţie alimentară şi de post, vomismente auto provocate, abuz de laxative sau de diuretice, de exerciţiu fizic excesiv.
2. Tipologii
DSM-IV face distincţia între două forme de bulimie:
– o formă cu vomismente sau administrare de purgative;
– o formă fără vomismente şi fără administrare de purgative.
Alte tipologii insistă asupra prezenţei ori absenţei unei stări de deprimare sau de impulsivitate în descrierea tulburării, tratamentului şi vindecării acesteia. În realitate, majoritatea persoanelor care suferă de TCA nu prezintă nici criteriile diagnostice ale bulimiei, nici pe cele ale anorexiei mentale.
3. Epidemiologie
Bulimia se întâlneşte la un procent de 2 % din populaţia generală şi este o problemă care priveşte, mai ales pe tinerele femei occidentale aflate în perioada de mijloc a adolescenţei sau la începutul vârstei adulte (bulimia se întâlnește într-o proporție de nouă femei la un bărbat). Se pare că prevalența bulimiei este în creştere.
Bulimia este însoţită adesea de anxietate patologică (anxietate socială, anxietate generalizată), depresie clinică, comportamente suicidare şi de automutilări, precum şi de abuzuri de substanţe toxice sau de medicamente (alcool, calmante, marijuana, amfetamine, pentru diminuarea apetitului, diuretice).
4. Dezvoltarea bulimiei
Factori de risc
Se pare că bulimia rezultă din factorii de risc generali întâlniţi în psihopatologie, combinaţi cu unii factori de risc specifici care favorizează un regim alimentar. Printre factorii de risc figurează unii factorii biologici (sex feminin, obezitate premorbidă, obezitate parentală, pubertate precoce), unii factori psihologici (insatisfacţie corporală, alimentaţie restrictivă, personalitate fragilă – slabă stimă de sine, funcţionare după principiul „totul sau nimic”, impulsivitate – dificultate de a-şi regla emoţiile), dar şi unii factori socioculturali (cultul pentru siluete filiforme, competitivitate, multiplicarea rolurilor sociale) şi familiali (comportamente alimentare perturbate şi tulburări psihiatrice în cadrul familiei, conflicte, părinţi mai mult absenţi) (Fairburn şi Brownell, 2002).
Factori declanşatori
Unele evenimente de viaţă precipită apariţia bulimiei la subiecţii predispuşi să dezvolte această tulburare: debutul unui regim de slăbire – de una singură sau sub impulsul unui model (o prietenă, o soră, mama), situaţii generatoare de stres psihosocial (o călătorie în străinătate, critici în legătură cu aspectul fizic, o ruptură sentimentală, plecarea unui prieten sau a unei persoane apropiate, schimbarea şcolii).
Dinamica factorilor de risc
Conform teoriei lui Stice (2001), presiunea socioculturală a siluetei filiforme şi internalizarea idealului de subţirime induc un sentiment de insatisfacţie corporală tinerelor fete. Această insatisfacţie favorizează apariţia, în cazul acestora, a unor efecte negative şi comportamente de regim alimentar care accentuează şi mai mult afectivitatea negativă asociată imaginii negative despre corpul lor.
5. Menţinerea bulimiei
Persoana bulimică are o stimă de sine scăzută. Se auto devalorizează. Trăieşte sentimente de eşec şi de incompetenţă. Asociată unei subestimări a propriei persoane, aceasta resimte o insatisfacţie corporală majoră.
Insatisfacţie corporală – Această experienţă corporală negativă se exprimă prin preocupări excesive în ceea ce priveşte alimentaţia, silueta şi greutatea; o atitudine atenţională negativă în ceea ce priveşte înfăţişarea fizică; reacţii emoţionale negative faţă de propriul corp (dezgust faţă de propria persoană, stări anxioase şi depresive) şi comportamente de (supra)control al alimentaţiei şi al propriului corp.
Restricţie alimentară şi bulimie – Persoana îşi impune reguli dietetice atât de stricte încât, la cea mai mică abatere de la conduită alimentară, aceasta trăieşte un sentiment de eşec şi pierde controlul alimentar.
6. Bulimia şi reglarea emoţiilor
Persoanele care suferă de bulimie consideră că emoţiile negative ar putea fi reglate prin intermediul crizelor lor hiperfagice şi/sau al purgaţiilor (Treasure et al. 2003). Un mare număr dintre aceste persoane manifestă afecte negative (anxietate, tristeţe, sentiment de vid şi singurătate) chiar înainte de apariţia crizelor. Emotivitatea negativă scade rapid la începutul crizei şi chiar şi în timpul purgaţiei.
7. Terapiile validate empiric
Conform abordărilor terapeutice validate empiric, crizele de bulimie sunt privite ca fiind consecinţa unor comportamente alimentare restrictive, a unor probleme interpersonale sau a unor emoţii negative.
– Terapia cognitiv-comportamentală clasică intervine în mod specific asupra preocupărilor corporale exagerate şi a manifestărilor comportamentale sub formă de restricţie alimentară, hiperactivitate fizică, gânduri compulsive, purgaţii.
– Terapia interpersonală se centrează asupra dificultăţilor de adaptare psihosocială (Fairburn şi Brownell, 2002).
– Terapia comportamentală dialectică şi terapia schemelor se centrează pe dificultăţile de control emoţional (Treasure et al. 2003).
– Terapia cognitivă integrativă intervine asupra alimentaţiei, emoţiilor şi schemelor comportamentale personale şi interpersonale (Thompson, 2004).
Pentru a trata această afecțiune în principal se apelează la psihoterapie. În același timp consultul unui medic nutriționist poate ajuta pacientul să gestioneze mai ușor boala, majoritatea măsurilor fiind aplicabile în ambulator. Iar în situații severe poate deveni necesara spitalizarea cu monitorizare permanentă a bolnavului.
De aceea, dacă credeți că ați putea suferi de o astfel de afecțiune, este necesar să vă adresați unui medic specialist sau nutriționist care v-ar putea ajuta în ameliorarea acestei afecțiuni, pentru a evita complicații în viitor.
